De departe cel mai bun post pe care l-am citit în ultima vreme, articolul lui Dragoș vorbește despre presiunea psihologică de a avea propria locuință, chiar dacă asta înseamnă credit la bancă.
Think twice twelve-times.
Eu am luat decizia că până nu voi putea să-mi cumpăr o locuință “cu banii jos”, sau măcar să plătesc peste trei sferturi din start, nu voi lua un credit pentru asta.
Sunt atâtea alte lucruri care se pot face cu banii care s-ar duce într-o rată! Atâtea locuri de văzut și lucruri de făcut! Of, of…
“Tu nu esti proprietarul casei, ci banca. Tu esti proprietarul unui imprumut.”
Pe asta se bazează argumentul psihologic—că vei avea propria ta locuință. Când, de fapt, dacă iei un credit să-ți cumperi casă, nici măcar nu e a ta până nu achiți fiecare bănuț și mult peste…
Și să trăiești zeci de ani, în fiecare zi, cu presiunea că dacă nu ai suficienți bani pentru rată, îți pierzi casa… ce poate fi mai stresant de-atât!?
“De ce sa platesc chirie cuiva in loc sa platesc ratele la banca pentru casa mea?”
Pentru că rata este, de-obicei, dublă decât chiria. Iar dacă ai chirie ieftină, rata e chiar de 3-4 ori mai mare! Și nu e deloc o situație similară cu: “am plătit 300 de lei pentru asta, hai că mai pun 20 pentru extensie”. Nu, e minim de două ori mai mulți bani și nici nu luăm în considerare impozitul, asigurarea de locuință, reparațiile și întreținerea proprietății…
Chiria funcționează pentru mine, deocamdată.
Încă o dată, articolul lui Dragoș.
